Momentul acela în care trăiești metamorfoza și treci de la turist la rezident
Există de mult timp, deși aproape că nu i s-a dedicat versuri: este vorba figura turistului-rezident-itinerant. Așa se definește el arhitectul madrilen Pablo Carballal în cartea sa Turist sau rezident (Notă de subsol, 2020) pentru a explica perioada de patru ani în care a locuit orașele New York, Berlin, Roma și Londra, înlănțuind locuri de muncă în diverse studiouri de arhitectură.
Când vorbim de conceptul de turist-rezident, este indicat să se evite confuzia cu un alt tip de turism cu o rădăcină similară: cel al „turismului rezidențial” al migranților rezidențiali fără muncă de origine străină (de exemplu, cea care se întâmplă în regiunile de coastă mediteraneene). Acest turism, după cum a explicat sociologul Alexandru Mantecon, este el responsabil de transformarea acestor regiuni „prin construcția pe scară largă a dezvoltărilor de locuințe pentru consum turistic”.
Tipul de turism rezidențial despre care vorbește Carballal în cartea sa este foarte diferit de cel al germanilor roșu-crab care locuiesc sezonier în Marea Mediterană. Scrisă și editată în format caiet Moleskine, Turist sau rezident este un mic jurnal de călătorie în care sunt adunate o parte din notele pe care autorul le-a scris în timpul celor patru ani de itinență rezidențială, care se sprijină pe o axă comună: metamorfoza lui de la turist la rezident.
Pentru Carballal, această metamorfoză este o chestiune de puls. Reamintindu-și șederea la Roma, autorul explică la începutul cărții că „după nervii primelor luni, pulsul meu ajunsese din urmă pe cel al orașului și receptivitatea mea era orientată spre direcţiile rezidentei care începeam să fiu”.
Astfel, şi continuând cu similitudinea precordială, s-ar putea stabili o scară în care turismul în uz să fie de tip tahicardic, alergat, mai atent la numărul de locuri văzute; Y cea a turistului-rezident ar fi mai aproape de bradicardia liniştită a cunoscutului posesor al timpului și, mai ales, convingerea că calitatea vizitei unui oraș nu este direct proporțională cu numărul de locuri vizitate.
Fă acasă. Găsiți elemente ale unui loc pentru a personaliza experiența
Fă acasă. Aceasta este principala nuanță de diferențiere între ambele moduri de a vizita un oraș. La începutul scrierii sale, Carballal vorbește despre carte Totem Tokyo –un ghid alternativ pentru vizitarea Tokyo pe care autorul l-a descoperit în timpul vizitei sale în Japonia– și un concept menționat în ghidul menționat: cea a totemurilor sau a electrocasnicelor. Acestea sunt elemente ale unui loc care pot ajuta la personalizarea experienței acestuia, mici „ancore” (vizuale, experienţiale...) pe care fiecare persoană, din individualitatea sa, le poate realiza cu noul spaţiu vizitat.
Aceste totemuri, care se descoperă spontan pe măsură ce persoana își prelungește șederea, sunt cele care fac ca un oraș să treacă de la a fi copia repetată experimentată de toți turiștii la a fi orașul trăit în deplină autenticitate, ceva asemănător cu „aura” pe care a descris-o filozoful german Walter Benjamin în 1936.
Benjamin, în eseul său Opera de artă în momentul reproductibilității sale tehnice vorbește despre aura unui obiect – de exemplu, o operă de artă – ca acea emoție care decurge din experiența singulară a individului cu respectivul obiect în versiunea sa originală, Acest fapt nu se întâmplă atunci când se face în fața copiei reproduse a acesteia.
În acest fel, și cu permisiunea lui Benjamin (autorul german considera orașele ca un element al Modernității care împiedica posibilitatea acelei experiențe singulare), am putea spune că ritmul turistului tahicardic nu ar facilita apariția aurei orașului, ceva ce s-ar întâmpla în cazul turistului-rezident.
Pe parcursul jurnalului său, Carballal oferă indicii cu privire la punctele sale de ancorare în orașele pe care le-a vizitat: „cardul meu video din portofel și geanta cu racheta de pe umăr ar putea deschide acele uși de acasă pe care pașapoartele de la controlul aeroportului nu le au în vedere”, explică autorul, care a găsit și totemuri în cafenelele Romei, fabricarea alter ego-urilor „păpuși de tine să te joci cu ideea cine ai putea fi” sau experiențe lingvistice, cum ar fi germana, unde „fiecare conversație este o succesiune de thrillere psihologice cu un public mut” pentru că „întrucât verbul vine întotdeauna la sfârșit, nimeni nu știe unde duce o propoziție până când este terminată”.
Ușile casei, experiențe totemice, puncte de ancorare... Tot acest set de metafore conține o realitate unică care Gloria Gil, responsabil de editarea și comunicarea Editorial Pie de Página, a renunțat într-o conversație purtată prin Twitter: "Să vă spun ceva? Am citit-o dintr-o perspectivă în care orașul era echivalent cu persoană." Și este că, într-adevăr, New York, Berlin, Roma și Londra nu apar doar ca locuri de locuit, ci personaje cu care să dialogheze, să interacționeze, să învețe și, în unele cazuri, să se lupte.
Spre deosebire de turistul obișnuit, care străbate orașele muzeu ca un automat, inert; turistul rezident se împiedică, mângâie, se freacă, se zgârie cu unghiurile și vârfurile lui.
Turist-rezident se împiedică, mângâie, se freacă, se zgârie cu unghiurile și vârfurile orașului
Acest lucru este perceput în cadrul cărții în fragmente în care autorul explică că orașul încetează să mai fie o entitate pentru a deveni o persoană cu voce proprie, de la „imperativul inevitabil” de a ceda loc la Berlin „realității lichide” a aceleiași în orașul Roma pe care „trebuie să o tratezi ca atare pentru a nu rupe armonia orașului, care se hrănește cu defecte consimțite” .
Ca un dependent care nu știe să-și definească originea dorinței sale, Carballal explică că s-au născut schimbările continue de reședință de la un oraș la altul. de plăcere printr-o „rădăcină rară care a constat în rătăcirea lumii stabilind vieți domestice succesive”.
Această dependență, care ar putea fi aceeași cu care se întâmplă și nomazii digitali – a căror ritm cardiac este la jumătatea distanței dintre tahicardia turistului și bradicardia rezidentului – și-ar putea avea originea în un fel de sindrom Peter Pan într-o versiune de călătorie. Acest lucru ar fi evidențiat în mici detalii precum „natura inițiatică a plăcerilor cuvintelor nou încorporate” care „fac parte din același tip de distracție care înconjoară copilăria.
În acest fel, după cum explică Carballal, „Oprirea pentru a se bucura de lucruri precum a cere un evidenziatore – evidențiator în italiană – vestește acel moment tragic în care cineva este dezbrăcat de tandrețe și se predă unui flux în care plăcerea se transformă în sârguință, la fel cum un organism preadolescent se mută pentru a face față vieții de adult”.
Din acest punct de vedere, schimbarea de oraș se simte ca o nouă naștere, o nouă oportunitate de a trăi „copilăria” turistului care se transformă într-un rezident, pentru a crea noi atașamente și a depăși provocarea de a descifra trăsăturile noului oraș-persoană.
Limita de timp în care se decide să se reseta și să se nască din nou într-un oraș nou este, potrivit lui Carballal, „măsura unui an întreg” sau „măsura Erasmus” care permite să trăiești un ciclu complet de anotimpuri care „permite să mângâi ideea de mai mult din același lucru”, în ciuda faptului că, așa cum mărturisește el însuși în cartea sa, formula mai mult din același lucru este „mâncarea autentică”. care hrănește spiritul rezident”.
Ajunge, privește, dialogează, pune la îndoială orașul. Bucurați-vă și, de asemenea, suferiți. Trăiește-o ca orice alt cetățean. Lovindu-și pereții și fiind mângâiat de trotuare. Fiți fascinat de aleile insipide și priviți marile monumente cu privirea de bovină a cuiva care observă un stâlp de lampă sau un coș de gunoi. Acesta este fluxul de evenimente care marchează pulsul unui turist care se transformă într-un rezident. Până când vine timpul pentru o nouă reluare sau, ca în cazul lui Carballal după șederea sa la Londra și întoarcerea sa la Madrid, sfârșitul definitiv al ciclurilor morții și al învierii călătoare.
Dacă vorbim despre turistul-rezident-itinerant din motive de muncă?
După experiență, orașele persoane rămân, deși, după cum explică autorul, „pentru cei dintre noi care am fost cândva romani, nicio cafea nu are niciodată un gust atât de bun pe cât ar trebui”. Amintirile rămân locurile locuite anterior oferă posibilitatea de a face un turism nostalgic la întoarcerea pe străzile sale.
Dar ele sunt doar atât: nostalgie, pentru că senzațiile pe care le aveai ca locuitor –aura– sunt perceptibile doar atunci când sunt însoțite de ritmul lent, bradicardic, de a te fi transformat, încetul cu încetul, aproape fără să știi, din turist în rezident.