Comillas, visul modernist al unui marchiz
A fost odată un tânăr umil care , pentru că a aspirat la o viață mai bună decât cea pe care a avut-o în iubita sa Cantabria , a emigrat în Cuba în căutarea unui viitor.
Era secolul al XIX-lea, avea 14 ani atunci și s-a descurcat atât de bine în Caraibe încât la întoarcerea în patria sa S-a hotărât să le arate conaționalilor săi marea avere pe care o culeșise. Și hei, a făcut-o. Și, de asemenea, în mare măsură.
Protagonistul acestei povești este Antonio López y López, primul marchiz de Comillas –titlu acordat de însuși Alfonso al XII-lea pentru contribuția sa în timpul insurecției cubaneze– și responsabil pentru că și-a transformat orașul natal, mereu dedicat pescuitului, într-o odă a modernismului.
Un muzeu autentic în aer liber plin de clădiri fascinante semnate de cei mai apreciați arhitecți moderniști ai vremii: monumente exuberante care atrag astăzi curioșii și turiștii din cele mai diverse puncte ale hărții.
Astfel, datorită inițiativei sale, a fost ca niște nume de calibrul lui Lluís Domènech i Montaner, Joan Martorell sau Gaudí însuși au ajuns să-și lase amprenta în tot Comillas. O etapă de ingeniozitate și talent de descoperit într-o plimbare liniștită prin oraș despre care suntem aici să vorbim astăzi.
Comillas, un sat de pescari cu un capriciu minunat
VEDERE LA PLAJĂ PENTRU A ÎNCEPE
Dar, mai întâi, să absorbim esența acestei frumoase enclave. Până la urmă, faptul de a trăi cu fața la mare a marcat întotdeauna caracterul lui Comillas, deci în Cantabrică stăm.
Urmează să ne plimbăm pe promenada lui, să simțim pe pielea noastră salitrul care ne place atât de mult și pentru a admira cum valurile se sparg de imensul său mal. Hei, și de ce nu: să bei un vermucillo într-unul dintre barurile sale pline de viață, cu priveliști.
Este chiar acolo, pe o parte, unde monumentul sardinelor, mari protagoniști ai celei mai mari laturi a orașului.
De aici, acum că vara este încă departe, totul este liniștit, deși lucrurile se schimbă când căldura începe să se strângă: Deja în secolul al XIX-lea, satul de pescari Comillas a fost transformat într-o stațiune de pe litoral aleasă de oameni de rang înalt. pentru a-ți petrece vacanța de vară.
Și cum, când și de ce schimbarea? Totul a început când Marchizul a reușit ca în vara anului 1881 locuitorii din Comillas să aibă un oaspete la fel de distins ca însuși regele Alfonso al XII-lea. , care a decis să-și petreacă vacanțele de vară într-o vilă atât de frumoasă, atrăgând atenția asupra ei din aristocrația țării.
Statuia marchizului din vârful dealului
ȘI ACUM... SĂ SALUTĂM PE MARCHIZ?
Hai, hai, hai să spunem „bună”, Bietul ne urmărește singur și plictisit din vârful dealului. Da, cea care se vede de pe aceeași promenadă.
Este acolo, în vârf, unde se ridică enorma coloană în omagiu adus celor care au vrut și au știut cu adevărat să schimbe viitorul istoriei orașului.
opera celor mari Lluís Domenech i Montaner , a fost ridicată în acest punct, de parcă ar fi fost proba unei nave, în 1890. Priveliștile din el sunt spectaculoase. cu Golful Biscaia în față și orașul Comillas pe o parte.
Ceea ce ne captează însă atenția este o altă enclavă foarte diferită: cimitirul modernist vecin, care cu imensul său înger cucerind intrarea, devine inevitabil următoarea noastră oprire.
Îngerul păzitor prezidând intrarea în cimitir
O plimbare de-a lungul drumului ne duce la poarta de acces: odată în fața ei, am rămas fără cuvinte.
Montaner este din nou protagonistul aici, căruia i s-a încredințat sarcina complicată a luați ruinele gotice ale vechiului cimitir pentru a le conferi, fără a-și pierde esența, un caracter modernist clar. Și a făcut-o, băiete, a făcut-o!
Și a făcut-o adăugând la structură o mână dintre cele mai ciudate elemente, cum ar fi pinacle, cruci sau arcul de acces.
Panteonul familiei Don Joaquin de Pielago , care de altfel este spectaculos si este destul de surpriza cand te plimbi pe coridoarele interioare ale incintei, este din Llimona , ca Îngerul Păzitor, care termină și conduce spațiul de sus de pe zidurile bisericii vechi. Iluminată la căderea nopții, viziunea sa este absolut magică.
Vechiul cimitir modernist din Comillas
CELE MAI MARI BIJUTERII DIN COMILLAS
Dar sunt trei clădiri care au devenit, fără remediu și datorită splendorii lor, vedetele acestui traseu modernist care ne poartă astăzi prin satul pescaresc. Ei sunt, până la urmă, principalii vinovați că mii de turiști vin în aceste părți în fiecare an.
Primul dintre ei este el Palatul Sobrellano. Sau, ce este sau în sine: casa de vară pe care o construise primul marchiz de Comillas pe vechea lui casa, inaugurată în 1888.
Construită într-un stil cel mai eclectic –dominat, da, de neogotic–, a fost Joan Martorell, cu această ocazie, însărcinată cu proiectarea acestei opere impunătoare care nu lasă pe nimeni indiferent.
Și de ce este așa? Ei bine, să vedem: poate pentru ferestrele sale elegante în stil venețian, pentru reliefurile de pe fațadă sau pentru încăperile sale impunătoare , în care marea scară centrală de marmură, sala de biliard sau, mai presus de toate –și mai presus de toate–, marea sală a tronului , cu niște vitralii pe care unele dintre cele mai importante catedrale și le doreau deja pentru ele.
Fațada principală a Palacio de Sobrellano
Explorând interiorul său într-unul dintre tururile cu ghid care pot fi efectuate pe tot parcursul anului, atrageți-vă atenția decorul, care apropo – desigur – a venit tot din inspirația arhitecților moderniști precum Eduardo Llorens sau Gaudí. Arhitectură exuberantă acolo unde există.
Apropo! Lângă palat, o altă clădire demnă de remarcat: capela-panteon, unde se odihnesc rămășițele diferiților membri ai familiei. Stranele sau confesionalul sunt opera –atenția– a chiar Gaudi.
Deși, dacă vorbim despre Gaudí, nu există nicio îndoială: trebuie să mai facem câțiva pași și să ajungem astfel la marea lui capodopera.
Căminul de vară pe care primul marchiz de Comillas o construise pe vechea lui casă
MURIM PENTRU GAUDÍ...
Corect. Murim. Și o facem prin supradoză de frumusețe. pentru că Capriciul lui Gaudí –nu ne putem gândi la un nume mai bun– este inspirație, scânteie, ingeniozitate și, în cele din urmă, fantezie pură. bine si de asemenea casa de agrement a cumnatului marchizului.
Și trebuie doar să arunci o prima privire la el, chiar dacă e pe dinafară, pentru a simți că suntem într-un loc special... Sau este la casa de ciocolată a lui Hansel și Gretel?
Și ne uităm la turnul lui, care se ridică spre cer ca învelit în magie; în frumoasele sale plăci cu reliefuri de floarea soarelui –un semn din cap către punctul sustenabil al conacului, ale cărui camere sunt toate concepute pentru a profita cât mai mult posibil de lumina soarelui–; în fațada sa de forme rotunjite si de asemenea in liniile și planurile astfel marcate de Gaudí în interior.
Arhitectul catalan încalcă din nou regulile. Pentru a da o notă suprarealistă lucrării sale. Cât de norocos este Comillas să aibă această operă de artă enormă.
Să cunoască fiecare detaliu al acestei binecuvântate nebunii, nimic asemănător faceți unul dintre tururile cu ghid în diferitele sale spații –ochi: poți vizita și gratuit–. Mai târziu, va veni rândul celui de-al treilea în discordie, o altă clădire care ne amețește: Universitatea Pontificală din Comillas.
Turnul se ridică spre cer ca învelit în magie
O uşă spre rai
uriașa clădire, ultima dintre contribuțiile lui López la orașul său natal, încununează unul dintre cele șase dealuri pe care se află Comillas.
Cu această ocazie l-a construit cu un sens oarecum diferit de toate precedentele: ar fi „opera sa pioasă”, ceva cu care să asigure permanența numelui său în timp dar că în plus –și mai presus de toate–, îl va ajuta să-și câștige raiul.
Iar persoana responsabilă de această misiune importantă ar fi, încă o dată, Martorell, ce s-a întâmplat cu clădirea un stil cel mai eclectic în care se amestecă goticul și mudejarul prodigios.
Universitatea Pontificală Comillas
Ceea ce urma să fie inițial un centru de predare pentru învățământul secundar va ajunge să fie folosit ca seminar pentru cei săraci iar, mai târziu, avea să devină o Universitate Pontificală.
Doménech i Montaner Și-a contribuit, de asemenea, cu expertiza, dând o notă de viață clădirii originale. Hai, ai decorat niște zone precum paraninfoul, vestibulul, scara, usa de bronz, mozaicurile sau tavanele casetate. Așa a triumfat din nou modernismul la Comillas.
NE DECONECTAM?
Hai, da, ce Comillas este, înainte de toate, modernism, dar are și alte beneficii. Așa că ne-am propus să-i explorăm străzile înguste din centrul orașului, acele străzi pietruite și pline de conace care ne amintesc, încă o dată, că suntem în Cantabria.
Deși la fel ca cei care nu își doresc lucrul, putem abate câteva minute pentru a contempla Puerta de Moro, o ușă de garaj din 1900 ale căror forme ondulate și construcție bazată pe moloz de piatră nu pot aparține decât unui artist. Corect: Gaudi.
Poarta Moro, din 1900, opera lui Gaudí
Si acum da: Spre centru. Să ne uităm la fațadele ei pe jumătate ruinate, cele cucerite de vegetație și acelea altele cu balcoane de lemn blocat în vremuri trecute.
Într-unul din piețe, o altă surpriză –modernistă, desigur–: Fuente de los Tres Caños, construită din ordinul primului marchiz de Comilla în onoarea lui Joaquín del Piélago -Da, panteonul-. Semnat din nou de Doménech i Montaner.
Și gata! După ce am făcut turul centrului istoric, desemnat – de altfel – complex istorico-artistic, ne vom face temele mai mult decât gata: vom fi descoperit cum Comillas a devenit un reper al modernismului catalan datorită capriciului unui marchiz. Inspirația pură a făcut fantezie.
Fuente de los Tres Caños, construită la ordinul primului marchiz de Comilla