Unde din vremuri atavice mergeau pelerinii, urmând cultul celtic la apus
A fost odată ca niciodată un oraș născut la capătul tuturor drumurilor... A vorbi despre A Coruña te invită să o faci din fabulă, pentru că natura sa curată aparține acolo unde materia începe să se dilueze, să se estompeze ca niște lovituri de acuarelă, tărâmului intangibilului.
Există locuri de tonuri saturate și foarte contrastate, cu un ritm frenetic și devastator, iar la extrema opusă, există acesta care are mai mult de șaptezeci de termeni pentru a denumi ploaia.
Iată mai mult de 70 de termeni pentru a stăpâni ploaia
Delicat, cu o ureche specială pentru cei slăbiți, pentru zgomotul de fond sau ceea ce, fiind invizibil, pătrunde totul. Pe măsură ce intri în Galiția și, mai ales, pe ținuturile karnului (origine etimologică a A Coruña, care înseamnă monument funerar realizat cu pietre în formă de con sau corn), vei fi mai aproape ca niciodată de a fi un pește, pentru că apa nu numai că își îmbrățișează conturul geografic, ci și guvernează și viața acolo unde marea nu ajunge, fie sub formă de ceață, nori sau ploaie.
ȚĂRUL METAFORLOR
Cu siguranță că sita apoasa care impregnează realitatea din A Coruña este vinovatul care îi place băștinașilor săi percepe realitatea întotdeauna cu o anumită distanță, cernută de un văl subtil care ne îndeamnă să ne imaginăm, să deducem prin cărări indirecte și sinuoase, să ajungem încetul cu încetul, dar cu insistență precum orballoul.
Nu răspund niciodată fără să lase o altă întrebare în aer și te amețesc, precum întorsele muñeirelor și alcoolul dulce al queimadelor lor. Te fac amețit pentru că limbajul simțirii se ciocnește de ordinea verbului și, uneori, de acea unire copleșitoare. apare miracolul metaforei, care ar fi putut foarte bine să se nască aici, după cum spun unii, pentru că este „ca și cum ai vedea realitatea prin ceață”, fără contururi, ca muzica sau poezia.
Deloc surprinzător, limba folosită în poezia trubadurească de-a lungul Evului Mediu în Peninsula Iberică a fost galego-portugheză iar pe de alta parte, prima dată când gallega a devenit literatură s-a făcut prin poezie, cu Rexurdimento și Rosalía de Castro, cea mai universală Coruña.
Rosalia de Castro
Drumul spre apus
Dificultatea de a defini granițele dintre pământ și apă, dintre concret și fictiv, nu afectează doar limbajul acestui loc. Dacă petreci suficient timp cu el, spiritul care o impregne te preia și dobândești percepția vieții ca un continuum, fără despărțiri sau capete, ca o fâșie Moebius a cărei față și spate ajung să fie același lucru: acea înţelegere spirituală a lucrurilor care se dobândeşte numai în vecinătatea morţii.
De la Malpica până la Capul Finisterre se întinde de-a lungul coastei A Coruña A costa da Morte (Coasta morții), adevăratul punct culminant al originii păgâne a Camino de Santiago, unde din vremuri atavice mergeau pelerinii, urmând cultul celtic la apus.
În jurul acestei adorații, de fapt, Cultura celtică (sau gaelică). s-a răspândit mereu căutând cele mai vestice teritorii ale Europei (Marea Britanie, Țara Galilor, Irlanda...) și, deși Galiția și-a pierdut aceste rădăcini înainte, potrivit istoricilor, ar fi centrul de la care a început totul. Nu degeaba, de aceea a moștenit tradiţia celui mai important pelerinaj mistic din Occident.
La Capul Finisterre, la apus, este posibil să-ți recuperezi sufletul dacă l-ai pierdut
acolo in pelerină de la capătul pământului, vârful cel mai vestic al Europei, strămoșii noștri venerau sfârșitul vieții. Au sărit literal în barca lui Charon sau simbolic au scăpat de ego, care adesea ne joacă astfel de feste, pentru a renaște într-un mod mai umil și mai eliberat.
În locul unde soarele dispare pentru ultima dată, unde imensitatea Oceanului Atlantic dezvăluie micimea ființei umane și existența a ceva mai mare, este posibil să recuperezi sufletul dacă l-ai pierdut, să te dezlipi de tot ce este accesoriu, să-l sacrifici și să finalizezi ultima dintre călătoriile inițiatice. Se dizolvă încet în mare, transformându-se în spumă ca Mica Sirenă a lui Christian Andersen, în timp ce soarele se topește la orizont. În aceeași mare la care face aluzie Lluís Llach în cântecul său Un nor alb; în acelaşi val care se termină senin şi „Poate că lasându-te să te învingi, începe.”
Există o ușă în această enclavă care este mult mai adâncă și mai purificatoare decât cea din Catedrala din Santiago. Se deschide chiar cu ultima lumină a apusului și o face din nou în primele momente ale dimineții, amintindu-ne că nu există viață fără moarte: momentul de luscofusco, un cuvânt excepțional de origine galică, capabil să unească atât sensul „amurg” cât și „zori”. Trecerea dintre zi și noapte, cotidianul mă omoară încet, când slabele razele portocalii sau trandafirii sunt responsabile pentru estomparea și desfacerea despărțirii dintre viață și moarte în ultimul loc de pe pământ unde se ascunde soarele. Puterea simbolică intensă a acestei experiențe este mama nu numai a diferitelor culturi, ci și a tuturor crezurilor mistice existente și asta merită o călătorie.
Alte cuvinte pentru cele mai de nemenționat aparțin și ele galic-portughezei: dorul de casă, saudade și acea frumoasă obișnuia să numească pe cineva care se uită în gol, în stare de absență sau încântare: bolboreta (la propriu, fluture); „ai rămas bolboreta” sau „ai plecat (deși ești aici)”.
„Con-tem-plar” ca aspectul temperat care conferă o viziune de ansamblu asupra existenței
Toate aceste semnificații care au depășit de la limba galică la spaniolă sunt legate (și nu întâmplător) de viața contemplativă despre care vorbește filozoful iluminat Byung Chul Han ca un graal al societăţilor noastre moderne, pentru că Ne eliberează de sclavia performanței și a productivității.
'Contempla' ca privirea temperată care conferă o viziune comună asupra existenţei şi verifică că am înțeles cu adevărat și suntem gata să ne luăm rămas bun sau să întoarcem pagina.
CEI CARE AU PLECAT
Toată această personalitate Coruña atât de apreciată de străini nu a fost întotdeauna amuzantă pentru oamenii de aici. Acest popor nu are nevoie să facă niciun ritual de rămas bun pentru că istoric a fost expus la rămas-bun, la despărțire de ceea ce iubește cel mai mult, la sacrificiu: la revedere de emigrantii lor, masiv din secolul al XVIII-lea până în anii 70 și motivul pentru care spaniolii sunt cunoscuți ca „galicieni” în toată America Latină; la revedere de pescarii săi care petrec luni de zile la mare; cei din familiile lor care îi așteaptă pentru că de mult nu a existat altă cale de supraviețuire.
La revedere de la pescarii săi care petrec luni de zile la mare
Țara amurgului a fost din belșug în tot felul de evadare și nu întotdeauna benefică. Povestea lui despre abandon și pierderi vechi (cum ar fi înfrângerea Irmandiña din secolul al XV-lea) a fost întotdeauna legată de ceva stimă de sine scăzută. „Suflet că fugi de tine însuți, ce cauți, prost, în ceilalți?”, scria cel al lui Castro, știind că cea mai mare bogăție constă în acceptarea propriei unicități.
Din cauza spiritualității despre care am vorbit aici, Galiția a devenit primul regat segregat al Imperiului Roman. Priscilianismul s-a răspândit ca apa în aceste părți, opunându-se timp de două secole edictului de la Tesalonic, îndemnând să abandoneze opulența bisericii romane și să se alăture săracilor; a abolit sclavia și a acordat femeilor o libertate și o putere fără precedent în secolele IV și V. Rezultatul este primul manuscris cunoscut în latină vulgară, scris de o femeie, Egeria, o călugăriță prisciliană pelerină din Gallaecia în secolul al IV-lea.
MEIGAS ȘI NUBEIROS: MITOLOGIA
În tărâmul nebulosului, unde granițele dintre iluzie și realitate se estompează, mitul reverberează și nimic nu este ceea ce pare. Dincolo de moștenirea romană, Galiția are o bogăție simbolică și mitologică ancestrală care îi lipseşte Spania normalizată de Biserică.
Meigas, care le vorbesc, sunt ei, deși ascunși
Dacă te trezești prins dintr-o dată într-un banc de ceață sau într-o furtună neprevăzută, nu da vina pe vreme. Persoana responsabilă va fi cu siguranță un nor sau un tunet, o ființă uriașă îmbrăcată în piei negre care elimină în voie norii și fulgerele cerului. În nopțile cu lună plină, lângă râuri, vor putea să iasă în întâmpinarea ta spălătorii, spiritele femeilor care vor spăla cearșafurile pătate de sânge și vor implora ajutorul tău. Nu le da. Ai putea fi prins de compasiune și ai fi dus de curent. Dacă în mijlocul unei păduri, percepi în aer un miros de ceară topită, poate că ești fără să știi în fața anturajului sufletelor în durere ale Santa Compaña care avertizează asupra unei pierderi.
Dar nu-ți face griji, pentru a risipi norii poți oricând să apelezi la favorurile meigas, care le vorbesc, sunt ele, deși ascunse. Una dintre cele mai protectoare Doamna din Castro. Locuiește pe locurile acestei culturi ondulate, forturile de deal, sate fortificate cu plan circular datând din epoca bronzului ridicate pe un deal sau munte. Dacă vorbești cu el cum trebuie, ea vă va acorda norocul și protecția de care s-au bucurat aceste sate arhaice de organizare pașnică și orizontală.
Fă-o jos și fără mândrie pentru că acest pământ al puterii subestimate din punct de vedere istoric și-a desfășurat visele sub picioarele tale. Întotdeauna mai mult de la Dumnezeu decât de la Cezar, mai divin decât lumesc.