Asist hipnotizat de pe canapea mea –poate fi văzut pe Netflix– la peisajele spectaculoase ale aclamatului film puterea câinelui (2021), favorită la premiile Oscar în martie viitor. Regizat de Noua Zeelandă Jane Campion, împuşcat înăuntru Noua Zeelanda dar se instalează Munte. In ea sălbăticia peisajului este încă un caracter. Un alter ego al unuia dintre principalii protagoniști: frustratul cowboy Phil și universul său enigmatic, care te ține Agatat din primul minut până în ultimul.
Îmi amintesc de peisaje care în viața mea au devenit metafore ale modului în care m-am simțit... Legăturile puternice pe care cineva le stabilește cu un anumit peisaj este o experiență care nu se uită. Plutind pe net găsesc termeni precum „peisaje încrezătoare” pe care le extrag din tezele uneia dintre cele mai prolifice geografii culturale ale țării noastre, doctor și profesor la Universitatea Carlos III, Paloma Puente Lozano, care a scris pe larg despre subiect. Așa că am vorbit cu ea.
Dar, de asemenea, în aceste zile, sunt pe cale să particip la una dintre cursele mitice pentru alergători desculți din toată Spania, a IX-a Bătălie Crucea de la Munda, care parcurge 19 km prin Țara Cordoveană, între vii și plantații de măslini, urcând și coborând dealuri mici, prin poteci, în timp ce transpirați și sublimați unul dintre acele peisaje încrezătoare care pentru mine este revelator, cu marea stâncă mitică a Piedrei Luenga pe fundal, ca o priveliste asupra peisajului. Dar cum și de ce un loc ajunge să devină un peisaj ca metaforă, o oglindă a noastră cu atâta forță?
Alergător desculț la a IX-a bătălie de la Munda.
DE LA ROMANTICĂ LA REȚELE SOCIALE
„Toate aceste idei au fost studiate de geografi încă din secolul al XIX-lea”, îmi explică Paloma la telefon. „Cel conceptul de peisaj și numeroasele sale straturi variază de la ideea de pietre și alte probleme fizice, la altele mult mai intangibile.”
„Dacă înainte noi geografii obișnuiam să vorbim despre roci, tot mai mult am inclus subiecte de natură culturală până la punctul de a afirma că peisajele sunt experiență”. Și iată-ne, într-un punct în care „Rețelele sociale au democratizat conceptul de peisaj” până când devine un produs ambalat în vid, care geografii numesc „comodificare” a peisajului: ajunge să privești și să faci fotografia.
Conceptul pur și simplu de peisaj a fost inventat de romantici. „Acel eu al emoțiilor, al sublimează împotriva unui peisaj este de „doar” acum două secole. Tot ce se vorbește despre peisaj în rețelele de socializare – în cinema, în literatură, în reviste de călătorie… – este democratizarea visului romantic. Peisajul fotografiei, acea fotografie pe care o încarci în rețelele tale, este ceea ce făceau doar nobilii, clasele înstărite. Dar că „am fost aici și am avut această emoție în acest loc” a „made in” în secolul al XIX-lea.
Era Mediterana... Era Sorolla.
TRANSPIDĂ PENTRU A IUBI… PEISAJUL
Au fost pictate peisaje terifiante cu ființe umane minuscule în fața uriașilor Alpi. Sau mai sunt pictori precum Sorolla, Maestrul Luminii –a carui aniversare se sarbatoreste de altfel in 2023–, si care prin lumina Mediteranei a vorbit a plinătății zilelor sale, a lui însuși.
Dar dacă există cineva care exprimă clar cum se realizează această legătură puternică cu peisajul ca metaforă, adică scriitorul de Micul Print, A. de Saint-Exupéry, un dependent de peisaj: „Nu există peisaj neacoperit din vârful munților dacă nimeni nu a urcat panta, pentru că acel peisaj nu este spectacol, ci dominație. Și dacă ai fost dus în vârf în literatură, nu vezi decât ordonarea lucrurilor mai mult sau mai puțin fade, dar cum le-ai îngroșa cu substanța ta?
Cu alte cuvinte, pentru a iubi peisajul trebuie să-l transpiri. „Scriitorul francez a fost foarte mult în această linie”, spune Paloma. „Noi geografii am început să investigăm emoțiile peisajului care erau foarte prezente, de exemplu, în citatele din Saint-Exupéry. De fapt înainte peisajul nu era acolo, era doar un munte. Dar știi când apare asta? Când călci pe acel munte”, punctează geograful.
Un apus de soare de nu uitat.
Și este așa cum o experimentez în picioarele mele în aceste zile mai târziu, pe acerul traseu pietonal de 20 de km între podgorii și plantațiile de măslini din Bătălia Crucea de la Munda. Nu există nimic ca să mergi pe acel traseu – și cu atât mai mult să faci traseul în competiție și în modul „alergător desculț” – să poartă acel peisaj depozitat în inima ta. Pentru totdeauna.
„Peisajul iese la iveală în efortul celor care-i parcurg cărările, versanți, câmpii sau versanți. Este construcția oboselii, a dispoziției musculare, a unei scoarțe amărui care trebuie depășită pentru a-și ajunge la fruct și rădăcină”, a spus Paloma poetică la telefon. Acum, în acele ore ale marșului, câteva versuri ale lui Antonio Machado au rezonat tot timpul în capul meu: „Te cunosc stâncă cu stâncă și creangă cu ramură; / Cunosc mirosul acru al rozmarinului tău / Am văzut floarea galbenă a măturii tale; lavanda violetă, jarales alb de primăvară; mulți sori dă foc berrocilor tăi goi, reverberează în masele tale masive”.