De la Moscova la Beijing dintr-un așternut.
„Cum va trece timpul?”, se întreabă unul dintre lucrătorii de la Vostok 20 pasagerilor care nu vor să ia niciuna dintre reviste, ziare sau cuvinte încrucișate pe care le distribuie în clasa I și II a trenului. Tocmai au început călătoria Tocmai au plecat din Moscova și au cinci nopți și șase zile înainte cu același tren până ajung la Beijing, in acele spatii mici, in care, de altfel, de anul trecut este interzis fumatul sau consumul de alcool.
Călătoria poate fi mai grea pentru pasagerii de clasa a treia care călătoresc în acele mașini pline cu dane vizibile (54 per mașină), fără intimitate, Unii vorbesc, alții cântă muzică, fetele și băieții sar dintr-un pat în altul, una dintre dame încearcă să-l traverseze cerându-le să-l păstreze, te rog, curat. Mai sunt multe înainte. E multă Rusia de străbătut, peisaje pustii, peisaje înzăpezite și, dintr-o dată, o casă în mijlocul nicăieri, cineva care locuiește acolo singur tot timpul anului. „Aceasta este Rusia”, râde un tânăr rus. „Nu este nimic în 100 de kilometri în jur și un tip merge și își construiește o casă”.
După Rusia, trece prin Manciuria.
Aceasta este Rusia și așa a vrut să o surprindă regizoarea Elisabeth Silveiro de la distanța ei personală, legănând imaginile în afara și în interiorul trenului cu poezie recitată de actriță Fanny Ardant. Dintr-o mamă rusă și un tată brazilian, regizorul s-a născut în acea țară imensă și a luat acel tren de mai multe ori în copilărie pentru a merge la mare cu mama ei. „Nu a fost atât de mult, au fost trei zile de călătorie, dar să merg cu toții, să împart mâncarea, cu chitara, a rămas cu mine toată viața”, explică el din Valencia, unde săptămâna aceasta își prezenta filmul, Vostok nr. 20, la Festivalul Internațional de Film de Mediu La Cabina (și poate fi văzut pe Filmin până pe 30 ianuarie).
Astfel de spații mici devin un întreg univers.
Amintindu-și acele călătorii din copilărie, ea a decis să ia din nou trenul pentru a dedica un film „femeilor care lucrează la el”. Femeile care își lasă viața înghețată în fiecare săptămână în care se îmbarcă de atâta timp, lucrează în ture de 12 ore și se odihnesc alte 12, în care gătesc, mănâncă, citesc și, mai ales, dorm.
Silveiro, cu camera și operatorul de sunet cu care a călătorit, a înregistrat aceste femei, le-a intervievat, le-a observat în tăcere, dar când s-a întors din călătorie și-a dat seama că are mai mult material pentru un alt film: Ceea ce obținuse cu adevărat din acele șase zile și cinci nopți era un portret al acelei Rusii pe care o abandonase cu atâta timp în urmă. (locuiește în Franța acum) prin pasageri de clasa a treia, muncitori care călătoresc pe ea nu pentru turism, ci prin obligație, stau la opriri intermediare sau merg la Beijing, împărtășesc mâncare, muzică, anecdote din alte călătorii și coboară la fiecare oprire pentru a fuma sau cumpărați pește uscat, fructe...
Ture de 12 ore și pauze de 12 ore, viață într-un tren.
„Mi-a fost teamă că lucrurile s-au schimbat în acele trenuri, dar totul rămâne la fel”, Spune și numără când făcuse călătoriile cu mama sa: „Vor fi 20 de ani. De fapt, la o proiecție a filmului în Franța, o femeie s-a apropiat de mine și mi-a spus că a fost în Vostok 20 în urmă cu 50 de ani și că era exact la fel”.
O metaforă a acelei țări care este încă, într-un fel, legată de trecutul măreției sale, cum spune un pasager. „Nu înțeleg de ce oamenii pleacă din Rusia pentru totdeauna, nu înțeleg de ce cumnata mea pleacă în vacanță în Grecia sau Turcia, dacă Rusia este foarte frumoasă”, spune ea camerei între zâmbete.
Rusia care rămâne aceeași și Rusia care se modernizează. „Există deja trenuri mult mai moderne care fac aceeași rută”, explică Silveiro. „Și poate în 10 sau 20 de ani acest tren care apare în film nu va mai exista”.