Mérida: refugiul trecutului
Soarele iberic pare să se împartă în trei când luminează peninsula în formă de piele de taur. În Levant, când își reflectă razele în Marea Mediterană, degajă o lumină limpede și vie care se răspândește de-a lungul țărmurilor străvechii „mări romane”. Același care a inspirat pictori precum Van Gogh în Provence, Sorolla în Valencia și marii artiști italieni.
La rândul său, când Heros încălzește orizontul larg al platoului castilian, pare să se îmbrace în alb, amestecându-și razele cu cețurile dimineții care alcătuiesc malurile Duero, Carrión și Eresma; parcă, înaintea imensității aspre a câmpiei, steaua a vrut să se arate curată și strălucitoare, ca un copil îmbrăcat pentru împărtășire.
Un aspect cristalin pe care, însă, soarele iberic îl uită când ar trebui să lumineze ținuturile sudice, a căror graniță este râul Tajo, iar capătul său, largul Atlantic. Acest al treilea soare, obraznic și trufaș, care încălzește granitul din Extremadura și varul din Andaluzia până la transformarea lor în braze, este cea care luminează Mérida, coloanele, pătratele, porticurile și arcadele sale, îndemnându-ne să descoperim un trecut strălucit sub razele sale.
Plimbare prin Merida
Prezența acestui soare benign a fost, fără îndoială unul dintre motivele pentru care împăratul Augustus a decis să întemeieze, pe malul râului Guadiana, orașul despre care vorbesc astăzi.
Primul împărat al Romei avea în față o sarcină delicată: după războaiele asturiano-cantabrice împotriva popoarelor neînfrânate care locuiau în Munții Cantabrici, Dorința lui Octavio nu era alta decât să ofere legionarilor săi sătui de ploi, de frigul și de noroiul Spaniei umede, un loc unde să se poată odihni, să prospere și să răspândească puterea Romei în Hispania.
Inginerii romani, arhitecți ai lucrărilor care sunt și astăzi copleșitoare, l-au sfătuit pe împărat să-și instaleze veteranii pe un deal, pe malul râului Guadiana, înconjurat de câmpii fertile, foarte asemănătoare cu cele cultivate de legionari în Italia, în chiar centrul a ceea ce era atunci provincia romană a Lusitania.
Această locație, de altfel, era lângă poteca care, încă din vremea preromană, lega munții Galiciei de ținuturile de la sud de Duero: Calea Argintului.
Muzeul de Artă Romană din Mérida
Astfel, ca un fel de azil de bătrâni adaptat legionarilor, S-a născut Mérida, Emerita Augusta, „orașul emeriților”, fondat în anul 25 a. C pentru a garanta retragerea fericită a veteranilor cuceririi Hispaniei.
Mérida a căpătat în curând o relevanță foarte importantă în organigrama imperială romană. Ca capitală a provinciei Lusitania, era înzestrată cu toate clădirile publice pe care latinii le considerau esențiale: foruri mari cu spații cu arcade și temple unde să se închine Romei și împăratului, precum și un circ, teatru și amfiteatru spre deliciul oamenilor.
Orașul a fost organizat după canonul orașelor romane, cu cardo și decumanusul său împărțind orașul în patru, un aspect care rămâne și astăzi.
Mergând pe strada Santa Eulalia de la poarta Vilei până la Podul Roman, ne vom trezi călcând pe lespezile care susțineau cândva sute de caligae.
Vechiul decumanus, care străbătea orașul de la est la vest, Este astăzi una dintre cele mai pline de viață și comerciale străzi ale capitalei Extremadurei, deși pentru a-i aprecia monumentele trebuie să-ți croiești drum prin case cu tavane joase și pereți văruiți în alb.
Circul Roman este excelent conservat
Astfel, pe neașteptate, după o alee care pleacă din strada Santa Eulalia, apare un templu falnic, susținut de pietre mari de granit uzate, ale căror coloane corintice susțin o friză dură: este templul Dianei, unul dintre cele mai frumoase exemple de arhitectură romană din Spania.
Piața largă care îmbrățișează clădirea a fost reformată, poate cu prea mult gust contemporan, astfel încât templul să fie singurul protagonist.
Cu toate acestea, excelentele migas ale restaurantului Catalina, situat în fața clădirii, dau concurență corectă lucrării romanilor: Merită să le gustați stând în fața templului, insistând asupra detaliilor acestuia și invidiându-l pe nobilul renascentist care a decis să-și construiască palatul pe ruinele unui monument atât de frumos.
Pod roman peste râul Guadiana
Din templul Dianei, epicentrul orașului, putem alege între două căi. Cel care urmeaza strada Sagasta usor in sus ne va conduce catre ruinele forului provincial al orasului roman, mult mai modest decât templul vecin și vă va permite să apreciați Arhitectura civilă Extremadurană tipică timpurilor moderne.
Case albe cu motive de faianță, văruite cu culori pastelate, de la galben la albastru, și pe ale căror fațade nu lipsesc balcoane de care atârnă bougainvilleas, ne vor veghea drumul către ușile teatru roman.
Acolo, stând în tribune, admirând statuile și coloanele de marmură care dau scenei un aspect orbitor, Stendhal ne poate apărea: Se spune că între aceste pietre se aude o liniște străveche pe care ani de mulțimi de turiști o acoperiseră complet.
Acum, însă, se aude, din tribune, cântecul păsărilor. Întotdeauna trebuie să știi să arăți partea pozitivă a acestor „vremuri noi” atipice și ciudate.
Teatrul roman din Merida
Un alt itinerar cu o aroma romana identica pleaca de la templul Dianei, și coborând spre râu, căutați lățimea Plaza de España și zidurile masive ale Alcazaba.
Se insistă mult, și pe bună dreptate, asupra trecutului roman al Méridei, dar rămășițele popoarelor care i-au succedat latinilor sunt la fel de importante ca și opera ctitorilor lor.
Vizigoții, moștenitori ai autorității imperiale, au făcut din Emerita una dintre capitalele lor, împodobindu-l și păstrându-și aspectul puternic, conștienți de adorația pe care hispanicii o manifestau față de oraș și sfântul său patron, Sfânta Eulalia.
Sfânta din Mérida, martirizată în oraș pe vremea împăratului Dioclețian, a atras la mausoleul ei mii de pelerini creștini care, În secolele de stăpânire vizigotă, ei au făcut din figura Sfintei Eulalia un fel de „ocrotitor al Hispaniei”.
Bazilica care a păstrat relicvele sale a fost unul dintre cele mai mari temple din peninsulă, ruinat după cucerirea arabă și recuperat odată cu sosirea regilor leonezi patru secole mai târziu.
Mérida sau o excursie în vremurile Romei
La șapte și jumătate bat clopotele, iar zeci de oameni din Mérida se îndreaptă spre Bazilica Santa Eulalia așa cum au făcut strămoșii lor timp de secole. Ei merg la liturghie îmbrăcați cu eleganță provincială, cea care se arată în plimbările de seară pe sub plantațiile de plopi din toată Spania, și că, încetul cu încetul, deplasată de canoanele estetice plictisitoare ale timpului nostru, se pierde.
În Mérida, ruinele nu sunt singurele care arată că orașul se agață de trecut. Plimbându-se pe străzile sale se aude strigătul ascuțitorului, bătrânul punk al unui localnic ascuns într-un subsol și cursele copiilor care joacă „polițiști și tâlhari”.
Până și limbajul pare să fi fost paralizat: „copiii tăi sunt chinchorreros!” , dă drumul unei mame extremede care vorbește prin note vocale în timp ce se plimbă peste arcadele Podului Roman, amânând limbajul colocvial pe care parcă l-am uitat cu toții.
Amfiteatrul roman din Merida
Și într-un colț, rezemat de un zid roman de ciment, un greoi ca cei de altădată, cu lanț metalic și jachetă de piele, grăbindu-și pufăturile țigării.
Poate că Mérida este ultimul refugiu al triburilor urbane care într-o zi au populat Spania la fel ca romanii. Desigur, niciun loc nu pare mai potrivit decât Emerita Augusta, „orașul veteranilor”, pentru a se ascunde de trecerea timpului.
Aici, moda supraviețuiește de milenii și, pe măsură ce trece vremurile, iar țările își schimbă mâinile, Locuitorii din Mérida vor continua să se roage în fața Santa Eulalia, așa cum au făcut bunicii lor.
Mérida, refugiul trecutului
Lângă Guadiana, totul este gătit la foc lent și servit într-o oală de lut ca tapa pentru pestorejo: Merida, deși are mai bine de două mii de ani, este orașul în care un secret poate fi încă păstrat.