Tanger de pe terasa buticului Majid.
Ca călător curios, iubesc avioanele, mașinile clasice, romanele de spioni... Acea dorință de misterios a fost cea care m-a dus la Tanger. După ce am ajuns la aeroportul Ibn Battuta și am urcat într-un Mercedes 300 cu un miros puternic de tutun, am știut imediat că acest oraș, punct de întâlnire pentru informatori și agenți de informații în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și al Războiului Rece, m-ar captiva.
Imediat ajungem la riad-ul Aux 3 Portes. Proprietarul său, Jean Louis Riccardi, și-a transformat casa spectaculoasă în cel mai special hotel din Tanger, plină de nostalgie și exotism. Devotamentul lui pentru acest loc este de așa natură încât Jean Louis asigură că „ar iubi Tanger chiar dacă ar fi surd și orb”.
Prestigiul decorator francez, la fel ca acum douăzeci de ani a dat viață buticurilor Christian Lacroix și Givenchy din Paris, își întâmpină oaspeții în riadul său cu șapte dormitoare ca și cum ar fi o familie. Ceaiurile de mentă, cearșafurile de in și cărțile Tenesse Williams pe noptieră sunt câteva dintre detaliile atente pe care le găsiți la sosire. Și un hamman mic și delicios.
Invitație la lectură la riad Aux 3 Portes.
Îmi amintesc și acum cu un oarecare dor de acele mic dejun și vederi relaxante ale strâmtorii Gibraltar de la piscină. De asemenea, prima mea vizită la souk când, mergând pe rue de la Marine, am văzut o ușă întredeschisă pe care nu am ezitat să o împingem.
Era Café Tingis, fără semn la intrare și slab luminat, atât de decadent și elegant, și cu o cafea sublimă. Clienții, în mare parte din Tanger, discutau și jucând parheesi, păreau să iasă din paginile din Pe drum, de Kerouac, sau El café de las golondrinas, de Mariano Fortuny.
Sandale Duarte într-o cameră de la riad Aux 3 Portes.
După cafea și jocul cu parcheesi, următoarea oprire: boutique-ul Majid, pe care atâta lume îl recomandă. Am decis să o judec singur. Proprietarul ei, Abdel Majid, ne întâmpină cu o privire trufașă și nu prea plăcută, dar după ce a făcut câteva comentarii și l-am întrebat despre țesături și materiale, ceva mi-a spus că ne vom înțelege. Are intimitate cu Mick Jagger!
Ne arată prețul etajul de la etaj al magazinului său și îmi oferă un fum din pipa lui ciudată. Acolo se avântă senzațiile: bumbac din Atlas, lână din Fez, covoare berbere țesute manual, lenjerie de menaj nesfârșită și **o selecție spectaculoasă de bijuterii și fosile. **
abdel povestește anecdote despre prietenia lui cu liderul The Rolling Stones, Ducele și Ducesa de York, Prințesa Lalla, David Herbert... și, de asemenea, toate acele petreceri la care au participat vedetele anilor 60 și 70, când au ales acest oraș pentru a-și lăsa părul jos.
Legătura acestui grup de aur a fost Tessa Codrington, mama modelului Jacqueta Wheeler, care a fotografiat toată această echipă de glam într-o carte pe care Abdel ajunge să o scoată dintr-un dulap pentru a arăta cu mândrie fotografiile în care apare. Cred că am reușit, chiar mă invită să mă întorc pentru a împărtăși mai multe povești și dezvăluiri din viața Tangerine.
Miticul Cinéma Rif, un simbol al erei coloniale din Tanger.
Este ora cinei, așa că ne îndreptăm spre Saveur de Poisson, în Escalier Waller, o oprire obligatorie pentru oricine dorește bucurați-vă de cea mai bună tocană de moc și mako din oraș, gătit lent într-o oală de lut de prietenul Hassan, care lucrează fără meniu.
A doua zi, după ce am luat micul dejun pe terasa riadului, îmi iau aparatul foto pentru a surprinde fiecare detaliu și vedere. Brusc, un bărbat se apropie pentru a saluta euforic: „Salut, Marco, je suis Jean Louis!”. Cum mi-am dorit să-l cunosc pe arhitectul acestei minuni... atât de mult încât am ajuns să stăm de vorbă aproape câteva ore. După ce ne-am luat rămas bun, am vizitat muzeul Kasbah și am luat prânzul la restaurantul Hamadi, unde muzica berberă se aude non-stop, ne-am propus să tocmeală inutilă în diferitele magazine de covoare din Medina.
Ne plimbăm și pe strada falsificatorilor, unde mirosul turnătoriei se amestecă cu duhoarea puternică a capetelor de capră aprinse. Pe măsură ce ne îndepărtăm de atmosfera rarefiată dăm peste teatrul Cervantes, un exemplu evident de glorios Tanger acea zi a fost, la fel ca miticul Cinéma Rif, unul dintre locurile preferate pentru studenții și vizitatorii europeni și un punct de întâlnire regulat.
Vedere din piața 9 aprilie la Moscheea Sidi Bouabid
A doua zi dimineața am cedat planului preferat de duminică din Tanger: mergi la plaja Achakkar. Înainte de asta, facem o plimbare cu taxiul prin cartierul Marshan, unde se află cele mai bune** conace din Tanger, inclusiv reședința familiei regale.**
Din mașină abia se vede nimic, simți doar un lux la care puțini au acces. Facem o scurtă oprire la Farul Cape Spartel și peștera lui Hercule, unde, conform legendei, eroul roman a petrecut noaptea după ce a separat Europa de Africa. Motiv suficient pentru ca turiștii să se înghesuie ca și cum însuși Hercules ar fi semnat tricouri.
Am ajuns la hotelul Le Mirage, comoara coastei marocane: arhitectură palatială, un restaurant esențial, un bar în hol unde poți vedea și fi văzut și o piscină semi-olimpică unde ne răsfățăm cu un binemeritat sărbătoare cu vitamina D.
Acolo, orbiți de soare, ne oprim să ne gândim dacă pielea Tangerului, ca a noastră, va avea o amintire. Și dacă acele raze, care ne scaldă astăzi și ne amintesc de ieri, încurajează ideea de retrăiește acea epocă de aur. Fără îndoială, Tangerul care a fost... poate fi și din nou.
Marco Llorente, autorul acestui raport, la Muzeul Kasbah