Peste 20 de milioane de turiști vizitează Veneția în fiecare an
Cei (puțini) locuitori ai centrului Veneției s-au săturat de ceea ce ei numesc turiști „take away”. Sunt cei care află unde au fost doar după ce imprimă sau dezvoltă fotografiile că le-au avut toată călătoria cu nasul lipit de cameră, fără să te bucuri de mediul înconjurător cu ochii tăi . Localnicii le lipsește un tip de turism mai uman în orașul lor, pe care spun că l-au cunoscut în trecut. Și ei cred că cei dintre noi care o vizităm avem o mică parte de vină.
Cel puțin asta este povestea spusă de documentarul Das Venedig Prinzip (Sindromul de la Veneția), care tocmai a fost proiectat la Festivalul de Film de la Karlovy Vary. Regizorul acestui documentar, Andreas Pichler, folosește Veneția ca simbol în care să reflecte la scară largă o schimbare care are deja loc în multe alte orașe**.** Sunt din ce în ce mai puțini rezidenți acolo. În prezent, au mai rămas în jur de 58.000 și se estimează că până în 2030 nu va mai rămâne niciunul dintre ei în centru. Filmul este un omagiu adus acestei rase în pericol de dispariție: venețianul care nu renunță la locul său de origine, o enclavă în care viața de cartier s-a prăbușit din cauza efectului industriei turistice.
Cu toate acestea, oricine a petrecut mai mult de 24 de ore în orașul italian va fi putut verifica faptul că foarte aproape de agitația turistică din San Marcos zone aproape fantasmagorice pot fi găsite fără probleme, de exemplu în Giardini . De asemenea, în La Giudecca și insulele sale care rămân pustii (cu excepția unor hoteluri din apropierea stației de vaporetto). Puțin mai departe, lângă Burano, insula Torcello este părăsită direct.
SECVENȚA 1
Două bătrâne se salută și vorbesc scurt în drum spre magazinul de pe o stradă tipic venețiană când pe fundal apare silueta unei nave de dimensiuni monstruoase. Sute de turiști coboară de pe vasul de croazieră ca furnicile. Un cerșetor îi așteaptă cu o bucată de carton pe care scrie: „Sunt venețian, dar nu am nici un hotel, nici o gondolă, nici un magazin de suveniruri”.
SECVENȚA 2
Cu aceeași ironie, bătrâna Tuddy Samartini se plânge că generațiile mai tinere precum fiul ei nu pot trăi acolo unde s-au născut. „Ei fug de un destin care îi obligă să vândă figuri de sticlă așezate pe un trotuar într-o piață”, spune el. . Chiar și ea, descendentă a nobilimii venețiene, a fost nevoită să închirieze o parte din casa ei de pe Via Nuova unora dintre vizitatorii orașului, peste 20 de milioane pe an. O face pentru a nu fi nevoit să părăsească ceea ce el consideră unul dintre puținele zone care continuă să-i amintească de trecut.
SECVENȚA 3
Giorgio s-a bucurat de popularitatea orașului când a lucrat ca gondolier în urmă cu jumătate de secol. Era vremea când americanii au descoperit Veneția pentru a fi fascinați de loc și când Joan Crawford a putut să se plimbe pe canale. În barul unde merge în fiecare după-amiază să-și ia vermut regretă faptul că astăzi turismul este atât de grăbit, cu vizite sporadice de doar o zi și atât de departe de cei pe care îi cunoștea.
Dar ce vina avem noi, saracii turisti, ca nu ne putem bucura de sejururi mai lungi? Un pic , cu excepția faptului că nu îi tratăm pe musicieni ca pe niște tonomate umane, așa cum ni se cere să facem în film. Iar cei care își permit să petreacă mai mult timp în oraș, totuși, preferă să-l investească în petreceri costumate extravagante în palate care ajung să arate ca locuri de strip tease.
Oamenii din Veneția sunt conștienți că creșterea prețurilor în Veneția se datorează vânzarea tot mai mare a spațiului public către instituții private (unul dintre cele mai recente un uriaș oficiu poștal care a fost în mâinile grupului Benetton). Administrațiile publice dispar din oraș, de parcă nu ar mai face parte din Italia, iar locuitorii urmează în urmă, din cauza unei lipse de infrastructură pe care sectorul privat nu o garantează.
SECVENȚA 4
Flavio este un transportator care locuiește practic pe o navă. În cei cincizeci de ani de viață a făcut sute de mișcări și a văzut cum palatele au fost transformate în hoteluri de lux și apartamentele vecinilor săi în Bed & Breakfast . Următoarea mișcare este, din nou, a lui: nu poate face față creșterii chiriei a ceea ce a fost casa lui. În casa de peste drum, vecinii săi abia se arată. Sunt francezi și folosesc casa doar de Crăciun și când are loc un eveniment cultural relevant. Lucrul bun, își spune mereu optimist Flavio, este că în casa lui din zona nouă a orașului va găsi vecini care au dispărut în ultimii ani.