Restaurantul lui Quique Dacosta din Denia
Scriu despre restaurante. Scriu despre mâncare, băutură și viață - care este, până la urmă, același lucru - așa că mă confrunt destul de prea des cu mica întrebare obligatorie „De ce îți plac atât de mult restaurantele?”
Și îmi plac, la naiba. Îmi plac restaurantele așa cum îmi place să trăiesc și îmi place să zgâriesc minutele de ceas de neașteptat, ca acele sărutări care nu-ți aparțin. Îmi place -am nevoie- furnicăturile îndoielii și fluturii care bat din palme în sunetul crampei de acum, ca cei de pe acel drum care ne-a dus la Cala Montjoi . Îmi plac -mă mișcă- ciupercile de lebada albastra , gin tonic-urile lui Joaquín la Dickens și după-amiezi nesfârșite în conversația magică de după cină cu Quique Dacosta .
Îmi plac piețele și mirosurile, sandvișurile Pinotxo de la La Boquería și bravas de la Raussell. Îmi place -iubesc- liniștea lui Pitu Roca, cornurile Le Pain și fiecare colț din Lo Viejo în San Sebastián, de la gastrotapas de la A Fuego Negro până la pintxos de la Txepetxa. Ador brânzeturile Monvínic, florile Mugaritz și jena a ceea ce s-a spus cu trei băuturi prea multe.
Aici vom vorbi despre tot. De sublim și de lumesc, de fir și lemn. Vor fi -sper- pagini unde, departe de lumina reflectoarelor și de prostii, nu va mai fi loc decât în arena ringului gastronomic pentru cinstitul matador: bucătarul. -vinificator, somelier, barman, căruia îi pasă- al cărui singur trofeu este dinerul fericit, clientul fidel. Masa buna.
Acolo unde te poți relaxa, acele restaurante în care a trece pragul ușii înseamnă a pătrunde într-o lume mai civilizată, mai autentică și, până la urmă, mai bună. Vom vorbi despre acele case de mâncare -ce cuvânt frumos, casă de mâncare- unde acoperirea uită de telefonul mobil iar furia cotidianului este sublimată frumos de zâmbetul chelnerului și ceremonia serviciului. Unde poți respira respect, conversații calme și fără grabă după masă până în acea oră magică de la mijlocul după-amiezii, când femeile sunt mai frumoase, glumele mai pline de spirit și criza o amintire a zilei de mâine.
Căsuțele unde ne îndrăgostim, unde întâlnim noi prieteni și uităm câteva iubite de neuitat. Unde, după câteva pahare, se lasă capotul și se ia cârja, unde timpul trece încet și îndrăgostiții încă își șoptesc prostii la ureche. Acolo unde este ușor să crezi – să crezi din nou – în gastronomie ca civilizație: ca timp liber, ca cultură, ca filozofie de viață.
Pe scurt, mese fine, pentru că „A fi fericit înseamnă a te ascunde în ultimul colț al lumii”, cum spunea Cortázar. Și ultimul colț nu este altceva decât masa restaurantului tău preferat.
Cum să nu-i iubești?
* Jesús Terrés scrie despre vinuri, stiluri de viață și gastronomie în Condé Nast Traveler și Vanity Fair. Îl găsiți la GQ pe blogul Nada Importa și pe controversatul său Twitter @nadaimporta. Îi place să vorbească despre baruri, bărbați buni și femei fatale. Și iubește mâncarea bună aproape la fel de mult ca vinurile bune, ceasurile, câinii și Nașul.